Anonimatul e un adăpost. Cu ziduri groase. Eu (hm! de fapt, cine sunt eu?)
– ideile şi sufletul meu adică – sunt înăuntru. Şi numai eu deschid în acest
zid ferestre (niciodată uşi). Le deschid şi le închid după bunul meu plac.
Un blog, un jurnal public ţinut la adăpostul anonimatului, le oferă celorlalti
numai crâmpeie din sufletul meu – din sufletul unei necunoscute.
Ce vreau să spun cu asta? Poate că vreau să mă autojustific, să-ncerc să-mi
iert dorinţa asta de a mă dezvălui în faţa unui public necunoscut…
postat iniţial aici / 15.12.2004
Alte cuvinte din trecut găsiţi la Vero.
Recomandări: Vania
Cioburi de chihlimbar 
Pingback: Cuvinte din trecut – 23 martie 2007 | VERONICISME
eu am stat sub anonimat 3 ani…doar cu câţiva am interacţionat pe e-mail, şi asta pentru că m-au abordat ei; cu doi dintre m-am şi împprietenit, au devenit „de suflet” cum se zice; vorbim la telefon, nu ne-am întâlnit niciodată, sau doar o singură dată…chestia asta cu uşile şi ferestrele deschise poate aduce şi „curent”, nu zic nu…până acum însă, e doar o adiere blândă. 🙂
ApreciazăApreciază
Eu mă simt deocamdată mai bine aşa. Sunt mai în largul meu, mai degajată, ştiind că, pentru cei care-mi citesc blogurile, nu am nici chip, nici nume – sau nu am numele meu adevărat 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 8 « Ioan Usca