Duzina de cuvinte – De-ale lui Călin

Nu ştiţi cine-i Călin? Nici eu nu ştiu, da’ poate aflăm cu altă ocazie.

◄●►

Să nu-mi ziceţi mie Călin dacă nu mă-ntorsei acasă exact la ţanc. La ţanc ca s-aibă mama la cine ţipa. Ea zbieră la mine, io dădui din colţ în colţ… până când mă dădui bătut, încolţii gâsca şi-i tăiai beregata. Şi tot nu-mi găsii liniştea, că mă ocărî (mama, nu gâsca răposată) fiindcă nu-mi pusei şorţ şi-mi stropii ţoalele de sânge. Şi, colac peste pupăză, afurisitul nostru de mâţ şui, care oricum se ţine scai de mine şi căruia-i mirosi pesemne a oarece desert, se cocoţă pe lada a veche, aşezată pe cant, lângă perete, şi se-apucă să-mi linchească petele de roşu proaspăt risipite pe coapse. Da-i trăsei ţeapă, că mă răsucii imediat pe-un călcâi şi-l lăsai să miorlăie c-o suferinţă sfâşietoare de inimi.

Cânt de jale-n deşert. Io plecai fără să mă uit înapoi.

– Ce-i făcuşi, mă? se zborşi mama, auzindu-l cum se văieta, de parcă tocmai aş fi-nceput să mă sui pe coada lui cu vreun tanc.

– Iaca-l călcai pe mustăţi, zisei eu, cu ochii la gaşca de câini (avem trei) atrasă de izul sângelui de orătanie ce se canonea să pătrundă-n ţărână. Du-te la ei, că-s nehaliţi de teapa ta, poate te-or primi la ospăţ şi pe tine, îl sfătuii apoi pe cotoi, fără s-ascult ce mai bălmăjea mama.

Da’ blănosu’ calin se luă, în schimb, tipa-tipa, după mine, pasămite din cale-afară de dornic să mă scape de sângele de pe şort.

Şi, dacă-l văzui atât de hotărât, mă aşezai pe buturuga de lângă poartă şi-l lăsai totuşi să-şi facă treaba, preschimbând stacojiul petelor într-un roşu din ce în ce mai mat şi mai spălăcit…

◄●►

Duzini mai scriseră azi şi alţii; şi după aia se înscriseră cu toţii în tabel, la psi.