După aproape patru ani…

---

---

După aproape patru ani, am terminat anacondeierea despre care v-am vorbit în articolul precedent. Iată cum sună:

În larma putreziciunii oraşului, limanuri obosite cheamă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Le sparg cu vuiet şi cu ropot. Şi mi se face dor de tropot. De copite fără potcoave. De licurici purtând lumina-n roiuri prin nopţi limpezi şi reci. De dansul ierbii sub ploaia umbrelor. De femei cu parfum de livadă.

♦

Sunt în zbor latent. M-am rătăcit în lumi unde dincolo pare aici. Şi unde cioburile devin oglindă, unindu-se unul cu altul într-un puzzle infinit. Fiindcă descoperim cu toţii, mereu, câte o piesă ciobită în plus şi ne trudim să-i facem loc.

♦

Am ascuns în culcuşul meu lacustru ultima lacrimă vărsată de zei înainte de a-şi întoarce faţa de la noi, muritorii. E licoarea cu care-am cucerit o sirenă rătăcită. Dar nu, ea nu miroase a livadă, doar a zâmbet languros, de nuferi. Şi a  linişte…