Veacul nostru



Noi, toţi cei care avem acum cel puţin 17 ani, ne facem veacul călare pe cumpăna dintre două veacuri: al douăzecilea şi al douăzeci şi unulea – ba chiar călare pe cumpăna dintre două milenii, al doilea şi al treilea.

Sigur, numărătoarea anilor e o simplă convenţie, dar e totuşi fascinant să te gândeşti că nu li se întâmplă prea multor generaţii să vină pe lume într-un mileniu şi s-o părăsească în următorul. 😀

Iar veacul celor care, ca mine, au lăsat deja în urmă o jumătate de veac, e un periplu printr-o lume a schimbărilor spectaculoase. Când am făcut ochi, în casă n-aveam decât un aparat de radio – iar alţii nu-l aveau nici pe ăla (curentul electric nici măcar nu ajunsese în toate cotloanele ţării).  Iar acum am televizor color de grosimea unui tablou, smartphone, laptop, Internet, blog… 🙂 Şi ştiu să pun un link în tabelul lui Eddie, locul de unde puteţi pleca către alte domenii virtuale unde s-a scris câte ceva despre veacul nostru.

Experiment



Ia să vedem, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, eu în cât timp pot să scriu un articol – articol, articolas drăgălaş, cu vorbărie pe imaş – de cel puţin 300 (trei sute) de cuvinte?

Singur, ar trebui sî mă gândesc mai întâi despre ce să-l scriu, nu?

Păi da – sigur că da! (Întrebarea a fost retorică.)

Am putea să depăn nişte amintiri – din copilărie (fragedă sau nu), din tinereţe, din mansarde

Apropo, vă plac mansardele? Mie da. Chiar foarte mult, serios!

Dar să nu divagăm, eram la capitolul amintiri… Mda, dar oare, dragii mei cititori, chiar v-ar interesa amintirile mele? Sau poate ar trebui să fie nişte amintiri inventate. ca să-mi iasă aşa, mai picante, ca să nu zic mai deocheate… 😛

Da, sigur, am şi amintiri autentice picante şi deocheate. Dar de ce-aş vrea să le fac publice? Ţin la intimitatea mea, că de-aia şi scriu aici sub pseudonim, dar unii ştiu cine e în spatele pseudonimului… Aşa că, neh, amintirile mele picante, deocheate, decoltate, sunt de ţinut numai pentru mine. 😛

Bun, dar, dacă nu sunt amintiri, ce să fie? Vreun articol ca ăsta, pentru „jocul cuvintelor„? Nu, că n-am acum chef să-mi încreţesc mintea ca să bag cuvinte impuse printre falduri, sau ca să scriu despre imagini, de pildă, ca asta?

Imaginea asta , care e, de fapt, un tablou, adică o pânză pe care-a pus culoare un pictor, când n-a avut destui bani ca să stea picior peste picior la cafenea şi s-a mulţumit să stea acasă, în picioare lângă şevalet, trăgând în piept fum doar dintr-un singur trabuc, al lui, şi făcând artă pentru artă, adică încremenind în culoare o impresie, un zâmbet mascat, un turn… Ar fi putut să pună şi un pod, dar nu mai era loc… Sigur, sub pod ar fi încăput şi un spion

Dar nu, trebuie să mă spioneze nimeni. Vă spun chiar eu că am scris articolul ăsta (de 324 de cuvinte) în 35 de minute, necesare pentru tot tacâmul. 🙂

Baba mea este…

…cred că e de-o vârstă cu mine. Numai că ea nu se zbârceşte şi nu încărunţeşte.

Ea se prăfuieşte.

S-a prăfuit şi a mucegăit, uitată într-un cotlon, împreună cu cele cincizeci şi două de surate ale sale. Dar ea, a mea, a păţit-o cel mai urât. Ea, care mă reprezenta pe vremuri, când încerca mătuşă-mea să-l întrezărească, în ceaţa viitorului, pe craiul care avea s-ajungă la mine pe drum de seară. Ea, dama de roşu.

Am găsit-o ruptă în două şi lipită cu o bandă îngălbenită de scotch, conturată de negrul murdăriei pe margini. I-am schimbat bandajul, jupuind-o puţin pe alocuri şi fără să reuşesc să îndepărtez pe deplin conturile negre ale celui vechi. Rezultatul e… relativ jalnic. Continuă lectura

Sertarul bunicii

Bunica nu mi-a lăsat moştenire un singur sertar, ci două, pe care le folosesc exact aşa cum le folosea şi ea: într-unul îmi caut zilnic şi zadarnic împlinirea visurilor, iar în celălalt îmi ţin, legat cu  o panglică zdrenţuită, teancul de speranţe deşarte.


(Eddie n-are sertar; n-are decât un tabel cu linkuri către sertarele bunicilor altora.)

Un surâs în noapte

  • alte scrieri pe aceiaşi temă: aici
  • sursa imaginilor: aici

Rănit, s-a ascuns
un surâs în noapte.
Găsiţi-l!
Chemaţi-l să şteargă de sub pleoape
lacrimile,
să şteargă de pe caldarâm
sângele…
Găsiţi-l,
bandajaţi-l…
Acum!
Şi imploraţi-l
s-aducă lumea-napoi,
pe drumul bun!

E spre soare…

Pentru că ador jocurile de cuvinte!

ropot de secunde...

E spre soare, e spre soare, e spre soare

— Ce e spre soare, coană mare?

— Există o cale spre soare, fata babei, există o cale spre soare…

— Ai înnebunit, coană mare?

— Cafeaua neagră aduce nopţi albe, e asta o nebunie?

— Păi…

— Păi cafea se face în espresoare, nu? Cafeaua neagră aduce nopţi albe, adică lumină, soare… Calea cafelei e spre soare, calea cafelei trece prin espresoare!

— Vrei unexpresor de cafea, coană mare? Şi mă iei pe ocolite, aşa cum umblă de obicei soacra cu nora?

— Pe ocolite te-am luat şi atunci, când ţi-am ghicit în cafea, ţii minte? Ţii minte cum veneaţi la mine, tu şi celelalte puştoaice din bloc? Voi cumpăraţi cafeaua, eu o făceam, eu vă ghiceam viitorul… Şi nici măcar nu ştiam – nu ştiu – să ghicesc în…

Vezi articolul original 470 de cuvinte mai mult

Întâlnire

– pentru provocarea de luni

Şi-au scris un an de zile, tânjind din depărtări,
Şi-au adunat speranţe, vise şi-nfiorări.
Şi prima întâlnire a fost, şi s-a sfârşit
C-o rece despărţire, cu-un vis măcelărit.

Dincolo de cuvinte sunt oameni… din păcate.
Cuvintele-măşti sunt amăgiri cizelate.