Calmy … despre gânduri, suflete, sfinţi şi demoni…

… în continuarea rugăciunii lansate de Matilda.

Camila strâmbă din nas şi rânji strâmb înainte de a-i vorbi ţintuindu-l cu o privire de gheaţă.

— Gândurile nu se pot ascunde cu uşurinţă de mine, dragul meu, mai ales când îşi lasă urma grea într-o minte aprinsă de furie, de disperare, de idealuri utopice, de vise de amor etern… Iar pentru suflet nu găseşti cumpărători atât de uşor. Pentru unul curat trebuie să plăteşti mai mult decât o avere, iar când apare unul oferit pe tavă, ca al tău, sfinţii năzuroşi decretează imediat că e putred şi demonii, care nu cumpără nici ei chiar orice, îl privesc la rândul lor bănuitori, li se pare o pradă dubios de uşoară. Hai, nu te mai holba la mine de parcă abia te-ai fi trezit din somn şi mulţumeşte-le sfinţilor şi demonilor tăi fiindcă am apărut eu şi Gustav în viaţa ta. O să înţelegi mai târziu de ce.


Am scris episodul 13 de pe primul fir epic al lui Calmy, asezonându-l cu cele 12 cuvinte (îngroşate mai sus) puse în joc săptămâna asta de clubul găzduit de Eddie.

Invitaţie la rugăciune



Mă întreb cum mi-ar ieşi anacondeierile unor rugăciuni blogărite. Poate c-o să fac măcar o încercare. 🙂

Blog de jocuri

Salut! Venim, astăzi, cu o provocare ce ar putea să vi se pară patetică. Neobişnuită este, pentru că vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune.

there_is_always_hope_by_krzyho

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rugăciunea drept o „încercare personală de a intra în contact direct cu divinitatea; cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși divinității; rugă”. Despre un astfel de “contact” ar fi vorba şi-n provocarea noastră. Indiferent cum alegeţi să abordaţi acest “contact”, în versuri, cu mulţumiri sau cereri, în stilul clasic, mai în glumă sau mai în serios, ne-am bucura foarte mult să răspundeţi pozitiv invitaţiei noastre. Şi dacă veţi scrie pe această temă, vă rugăm să lăsaţi linkuri spre “rugăciunile” voastre comentând la acest articol. Vom alcătui şi updata o listă cu rugăciunile inspirate de această invitaţie. Nu există termen limită pentru această provocare – scrieţi când puteţi, când doriţi.

Ştim că nu este tocmai o provocare uşoară…

Vezi articol original 73 de cuvinte mai mult

Principii anacondeiate



Nu m-am mai ţinut de mult de aşa-numitele anacondeieri. Însă azi, având chef de joacă, mi-a venit ideea să anacondeiez „mândria şi prejudecata” Vienelei. Şi iată rezultatul:

Nu ești buricul universului şi nici măcar al pământului. Mai presus de tine sunt mulți, destul de mulți. Ca tine sunt şi mai mulți, prea mulţi.

Dar ai încredere în tine.  Mândreşte-te cu ceea ce poți, cu ceea ce faci, cu originea ta. Nu trăi imitându-i pe alţii. Fii propriul tău stăpân, stăpân pe gânduri şi pe sentimente şi, dacă nu dăunează grav existenţei tale, pe fapte. Pentru că nu se poate fără să accepţi compromisuri (eroii sunt morţi, nu uita!  😈 ), pleacă-ţi capul în faţa altuia dacă numai aşa poţi să-ţi câştigi pâinea, dar scuipă în sinea ta pe el şi pe părerea lui.

„Libertatea este necesitatea înţeleasă.”

(definiţie clasică)

Însă gândurile sunt libere (dacă ai grijă să nu-ţi spele vreo turmă de pe facebook creierii  😛 ).

Poveste fără sfârşit



Mă numesc Calmy. Am o rădăcină din care-au început să crească ramuri, ramuri, ramuri ce sorb ploaia de cuvinte (între 50 şi 150 în fiecare episod) turnate în felurite forme şi cizelate de palma oricărui zidar dornic să mă preschimbe într-un corn al abundenţei întâmplărilor stranii, într-o poveste fără sfârşit, ramificată la nesfârşit. Adăugaţi-mi aşadar fără remuşcări crenguţe noi, nu lăsaţi să se lungească niciun interval în care stau stană aşteptând să mai facă încă un blogger dovada că-i plac poveştile, că-i place joaca, că mintea sa nu ştie ce-i aia bătrâneţe, că „vinovat de prea multă imaginaţie” e un verdict pe care îl acceptă cu încântare.

ramificatii

ramurile lui Calmy azi (20.09.2016) – clic pe poză ca să puteţi apoi accesa linkurile din dreptunghiuri

Încurcatele căi ale Domnului



Sunt o şerpoaică băgăcioasă, de aceea m-am gândit să mă încurc şi eu printre firele plasei lui Calmy, şerpuind cum mă duce capul, şi să-ncurc prin plasă şi cuvinele din duzină. 😛

Şi am trecut de la gând la faptă: am ales primul fir epic şi am continuat ce-a scris Matilda. Rezultatul se poate citi mai jos.

— Dragul meu, rânji Carmina, apăsând pe cuvinte aşa cum împlântă un războinic înfuriat o sabie, căile Domnului sunt încurcate, pline de pietriş colţuros şi de glod, ca-n epoca medievală, nimeni n-are destule abilităţi ca să le străbată în etape dinainte planificate, ajungând mereu la destinaţie, exact în celula dorită a spaţio-timpului, pricepi? Nu ţi-o pot demonstra cu argumente logice după standardele omeneşti, dar intuieşti, sper, că am dreptate, aşa cum intuieşti probabil şi că nu e uşor să câştigi dragostea frumoasei brunete din poza de pe noptiera ta…

— „Căile Domnului”, repetă Calmy, cu jale în glas. Vorbeşti ca tata…

— Ca tata popa, se miorlăi Gustav, frecându-se de piciorul lui Calmy.

Tânărul tresări violent şi se îndepărtă de motanul negru.

— Ptiu, drace, ăsta chiar vorbeşte! Din ce felie de iad sau de coşmar aţi venit amândoi? Cine sunteţi de fapt şi ce aveţi cu mine? De ce tocmai cu mine?

Oricine doreşte poate continua povestea, de oriunde doreşte (aşa cum scrie aici.)


Povestea are o continuare: „convergenţă în rugăciune„.

Oraşul în care timpul s-a oprit



Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.

Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.

Când?

Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.

Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.

Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.

N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.

Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.

Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?


Domnu’ notar, fă bine şi consemnează că astăzi, 18 ianuarie 2017, îi dedic acest articol lui Cudi, de ziua ei, fiindcă preferă teoriile care te scot în afara turmei.