Duzina de cuvinte – despre dragoste

(anacondeiere dublă)

Azi le-am anacondeiat  pe Vero şi pe psi; iniţial o anacondeiasem numai pe psi (am o slăbiciune pentru ea, din punctul ăsta de vedere), dar, după ce am citit-o şi pe Vero, mi-a venit ideea să leg cele două anacondeieri într-o mică poveste (terminată, după părerea mea :P).
Citiţi originalele aici, la Vero, şi aici, la psi.
La psi vă aşteaptă şi un tabel, pe care amatorii de „duzini” sunt invitaţi să-l ia la clicuit! 🙂 Îl redau şi eu, urându-vă lectură plăcută!

1. tibi 2. Scorpio
3. vantdetoamna 4. carmen pricop
5. vavaly 6. maya
7. Dictatura Justitiei 8. Griska
9. Vero 10. Some Words
11. cammely 12. lili3d

.

Don Juan Intergaláctico

În amurg, când i-a intrat în casă furtuna, spărgându-i un geam, s-a grăbit să se lase în genunchi lângă măsuţa scundă, îndepărtând, cu mâini ude de ploaie, pâinea fărâmiţată şi resturile fripturii de pui, zburătăcite de vânt peste atlas. Tocmai se pregătea să pună în el două flori, câte una pentru fiecare dintre cele două despărţiri din aceea zi. Fiindcă în atlasul galaxiei, cu burta doldora de petale presate, fiecare altă mumie vegetală arunca peste câte o altă hartă umbra lacrimilor unei alte femei.

Şi nu trecea la o nouă iubire decât după ce închidea cel puţin una veche în acel cimitir al amintirilor, pe a cărui copertă tare sprijinea apoi o foaie albă ca inocenţa noii sale alese, spre a aşterne, în cinstea ei, cu mână fermă, slovele unui poem:

Să gonim împreună o furtună,
să ştergem petele ude de pe amurg,
să rătăcim cu Altas printre cedrii,
să ajungem din urmă un cuvânt.
Să coasem drumuri pe petale de flori,
să ne trezim sub burta rece a lunii,
să rupem tăcerea lacului nopţii,
să creştem în el genunchi,
să naştem împreună aripi de vânt.
Să sărutăm un pui de umbră,
să-l hrănim cu pâinea din grâne,
să rupem în două un gând.
Toate câte sunt să ne adape,
toate pentru tot să ne-ajungă!
Să rodim, sub soare şi sub lună,
oameni goi ţinându-se de mână.
Nicio furtună între noi să nu vie,
să ne râdă lumina ochilor de umbră,
sub burta albastră a cerului.
Să legăm un amurg de păpădie.
să inventăm pâinea din flori,
azimă, ca s-o pui sus,
pe scara lui Iacob, unde ţine
Atlas vânt pe genunchi.
Din două lacrimi limpezi,
daruri ude dintre ceruri,
să ni se-adape inima cu dor.
Toate pentru tot să ne-ajungă!
Frumoşi şi goi, ţinându-ne de lună,
să luminăm iubirea împreună!