După aproape patru ani…



După aproape patru ani, am terminat anacondeierea despre care v-am vorbit în articolul precedent. Iată cum sună:

În larma putreziciunii oraşului, limanuri obosite cheamă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Le sparg cu vuiet şi cu ropot. Şi mi se face dor de tropot. De copite fără potcoave. De licurici purtând lumina-n roiuri prin nopţi limpezi şi reci. De dansul ierbii sub ploaia umbrelor. De femei cu parfum de livadă.

Sunt în zbor latent. M-am rătăcit în lumi unde dincolo pare aici. Şi unde cioburile devin oglindă, unindu-se unul cu altul într-un puzzle infinit. Fiindcă descoperim cu toţii, mereu, câte o piesă ciobită în plus şi ne trudim să-i facem loc.

Am ascuns în culcuşul meu lacustru ultima lacrimă vărsată de zei înainte de a-şi întoarce faţa de la noi, muritorii. E licoarea cu care-am cucerit o sirenă rătăcită. Dar nu, ea nu miroase a livadă, doar a zâmbet languros, de nuferi. Şi a  linişte

Un surâs în noapte

  • alte scrieri pe aceiaşi temă: aici
  • sursa imaginilor: aici

Rănit, s-a ascuns
un surâs în noapte.
Găsiţi-l!
Chemaţi-l să şteargă de sub pleoape
lacrimile,
să şteargă de pe caldarâm
sângele…
Găsiţi-l,
bandajaţi-l…
Acum!
Şi imploraţi-l
s-aducă lumea-napoi,
pe drumul bun!

Fără titlu

VeroVers


foto Alex Mazilu

.

Noaptea e stranie,
vis şi trezie,
ferestre vecine se sting,
se tot sting,
până nu mai e nimeni
cu tine…

Fuge şi somnul,
zeu trădător,
zorile-ntârzie…
Dar, ştii, ele mint,
lumina nu e niciodată
deplină…

8 aprilie 2013

Vezi articolul original

Două duzini plagiate

…   …   …

Am fost în vizită la psi (şi vă invit să-mi urmaţi exemplul), dar am cruţat de data asta duzina ei şi m-am repezit la tabelul cu link-uri (pe care vă sfătuiesc să nu-l neglijaţi), unde am dat, la numărul 1,  de dor de femeie.  Apoi am urmat link-ul, am găsit o poezie şi… am plagiat-o! Iată rezultatul, intitulat „Luna-a uitat să răsară”:

Luna-a uitat să răsară.
Noaptea alunecă iar spre trecut.
Gândurile – gâturi lungi
de egrete mute
au răsărit la fel ca stelele
ce pălesc apoi în lumină.
Inimi visătoare –
corăbii pline de ecouri adânci –
nu au răspuns,
deşi le este atât de sete
de un cuvânt.
Luna-a uitat să răsară…

Apoi, fiindcă încă aveam chef de joacă, m-am dus la Tiberiu (pe care l-am bănuit c-a duzinit, deşi nu se trecuse încă în tabel). Şi am plagiat şi duzina lui, după cum urmează:

Cuvântarea celei mai bătrâne vrăjitoare în viaţă la încheierea soborului de 20 de zile al novicelor, la care a fost invitată de onoare:

Mărturisesc că, în urmă cu douăzeci de zile, n-am putut să cred că ne vom reîntoarce atât de mult în trecut. N-am crezut că ne mai putem întoarce în noaptea practicilor demonice din anii evului întunecat. N-am crezut că, din puţurile adânci ale gândirii creatoare, se va mai revărsa vraja  strigată de gâturi tinere care urlă din răsputeri cu sete, cu inimi împietrite şi cu cuvânt demolator, lepădându-se un răsărit care, în istoria noastră, s-a dovedit a fi pustiitor. N-am crezut că vocile celor care au altceva de spus pot crea astfel de vrăji mute. N-am crezut că voi, graţioase egrete, aveţi puterea unor vulturi hulpavi. Am pentru voi un singur răspuns: vă anunţ că mă voi îmbarca pe aceste corăbii cu care aţi ieşit din neant, corăbii oculte pe care ne invitaţi cu altruism.

În încheiere, vă anunţ că plec de-acasă în zori de zi, aşa că ne revedem, cu răspunsuri la eventualele comentarii şi cu vizite pe alte bloguri, de luni încolo 🙂