(poveste de adormit „duzinarii”)
Fruntea plecând, lăsăm iubirea uitată,
Primind în schimb stăpânirea-ţi, străine.
Primim şi truda, câtă ne e dată,
Robind pe-ăst pământ pentru tine.
Vrei aur? Ţi-aducem, smulgându-l din stâncă.
Vin oamenii noştri la tine cu ambră…
Îţi ţesem mătăsuri în noaptea adâncă,
În straiele noastre umile, de stambă.
Cu Zeul ai multe relaţii ciudate,
Orice îţi permite Divinul, oricând.
Piroanele tale, în inimi curate,
Ucid orice vis, orice dor, orice cânt.
Dar ne rămâne totuşi un muc de lumânare:
Speranţa care arde mocnit în suflet trist;
Nimic n-o poate stinge, oricât de mult ne doare.
Păstrăm în ea seninul, un ciob de ametist.
* * *
Au mai duzinit, ca de obicei, psi et comp.:
.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.