Clopoţei…

# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #

N-am avut nevoie de negociator. M-am descurcat singură. După ce am şerpuit pe calea unui şirag sinuos de intervenţii, am obţinut ceea ce îmi doream: o audienţă la Cârmuitor.
M-am apropiat în cel mai prevăzător ritm cu putinţă de palatul Atotputerniciei Sale, pe care-l vedeam pentru prima oară. În lumina amurgului, lucea înfricoşător de roşiatic şi de era o masivitate stranie, de leviatan cu zeci de ochi întunecaţi. Doar unul imens îi pâlpâia, solitar, ca străbătut de limbi jucăuşe, de foc omenesc. Ştiam că marea fereastră a sălii tronului, unde aveam să intru cât de curând, să-mi spun păsul.
Păsul… Pasul…
Dacă aş fi avut picioare, mi-aş fi încetinit cu teamă şi veneraţie pasul… Dar… Dar am continuat să-mi târăsc trupul cu demnitate. Nu degeaba fac parte din ghilda celor mai mari şerpi de pe „globul cel de tină asupra cărui dânsul domneşte pe deplin”.
Nu-ş de unde a venit asta tocmai atunci să-mi şerpuiască pe circumvoluţiuni… Pesemne de la Cârmuitor mi s-a  tras, ştiam că el domneşte pe deplin şi că numai el poate să-mi dea dezlegare la schimbare…
Ştiam şi că lupul îşi schimbă oricum părul, aşa cum şi şarpele îşi leapădă pielea, dar când e vorba să-ţi schimbi şi năravul, sau chiar mai mult decât atât…
Cam aşa mi-am început şi pledoaria în faţa Cârmuitorului, dar el m-a întrerup izbucnind în râs… şi m-am cutremurat, de parcă mi-aş fi pomenit brusc târându-mă pe metal încins.
— Adevărul e că pe-asta n-aş fi crezut c-o s-o aud vreodată! Unei anaconde i s-a năzărit să-mi ceară s-o preschimb în şerpoaică… ha ha ha… cu clopoţei! Du-te înapoi, nebuno, du-te la baltă, du-te de te scaldă, poate scapi de clopoţeii din ţeasta ta seacă!