Gând anacondeiat – trei versiuni


– originalul e aici

Toate femeile din mine au obosit

atât de mult încât s-au descălţat

şi pângăresc cu jegul călcâielor crăpate

idealurile feminităţii.

Toate femeile din mine au obosit

atât de mult încât s-au descălţat

şi au strivit sub călcâie crăpate

iluzia feminităţii.

Toate femeile din mine s-au răzvrătit

atât de mult încât poată pinteni,

sfâşiind  la fiecare pas

fragilitatea feminităţii.

Invitaţie la rugăciune



Mă întreb cum mi-ar ieşi anacondeierile unor rugăciuni blogărite. Poate c-o să fac măcar o încercare. 🙂

Blog de jocuri

Salut! Venim, astăzi, cu o provocare ce ar putea să vi se pară patetică. Neobişnuită este, pentru că vă invităm să scrieţi pe blogurile voastre câte o… rugăciune.

there_is_always_hope_by_krzyho

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rugăciunea drept o „încercare personală de a intra în contact direct cu divinitatea; cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși divinității; rugă”. Despre un astfel de “contact” ar fi vorba şi-n provocarea noastră. Indiferent cum alegeţi să abordaţi acest “contact”, în versuri, cu mulţumiri sau cereri, în stilul clasic, mai în glumă sau mai în serios, ne-am bucura foarte mult să răspundeţi pozitiv invitaţiei noastre. Şi dacă veţi scrie pe această temă, vă rugăm să lăsaţi linkuri spre “rugăciunile” voastre comentând la acest articol. Vom alcătui şi updata o listă cu rugăciunile inspirate de această invitaţie. Nu există termen limită pentru această provocare – scrieţi când puteţi, când doriţi.

Ştim că nu este tocmai o provocare uşoară…

Vezi articol original 73 de cuvinte mai mult

Principii anacondeiate



Nu m-am mai ţinut de mult de aşa-numitele anacondeieri. Însă azi, având chef de joacă, mi-a venit ideea să anacondeiez „mândria şi prejudecata” Vienelei. Şi iată rezultatul:

Nu ești buricul universului şi nici măcar al pământului. Mai presus de tine sunt mulți, destul de mulți. Ca tine sunt şi mai mulți, prea mulţi.

Dar ai încredere în tine.  Mândreşte-te cu ceea ce poți, cu ceea ce faci, cu originea ta. Nu trăi imitându-i pe alţii. Fii propriul tău stăpân, stăpân pe gânduri şi pe sentimente şi, dacă nu dăunează grav existenţei tale, pe fapte. Pentru că nu se poate fără să accepţi compromisuri (eroii sunt morţi, nu uita!  😈 ), pleacă-ţi capul în faţa altuia dacă numai aşa poţi să-ţi câştigi pâinea, dar scuipă în sinea ta pe el şi pe părerea lui.

„Libertatea este necesitatea înţeleasă.”

(definiţie clasică)

Însă gândurile sunt libere (dacă ai grijă să nu-ţi spele vreo turmă de pe facebook creierii  😛 ).

După aproape patru ani…



După aproape patru ani, am terminat anacondeierea despre care v-am vorbit în articolul precedent. Iată cum sună:

În larma putreziciunii oraşului, limanuri obosite cheamă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Le sparg cu vuiet şi cu ropot. Şi mi se face dor de tropot. De copite fără potcoave. De licurici purtând lumina-n roiuri prin nopţi limpezi şi reci. De dansul ierbii sub ploaia umbrelor. De femei cu parfum de livadă.

Sunt în zbor latent. M-am rătăcit în lumi unde dincolo pare aici. Şi unde cioburile devin oglindă, unindu-se unul cu altul într-un puzzle infinit. Fiindcă descoperim cu toţii, mereu, câte o piesă ciobită în plus şi ne trudim să-i facem loc.

Am ascuns în culcuşul meu lacustru ultima lacrimă vărsată de zei înainte de a-şi întoarce faţa de la noi, muritorii. E licoarea cu care-am cucerit o sirenă rătăcită. Dar nu, ea nu miroase a livadă, doar a zâmbet languros, de nuferi. Şi a  linişte

Duzină dubioasă cu el – cu „L”, adică



Am găsit aici o ciornă veche. Aşa se chema: „ciornă”. Ciornă pentru „duzina de cuvinte” din 25 august 2012.

Am citit-o şi m-am întrebat ce e cu textul:

  • îmi aparţine? (Nu, stilul nu pare să fie al meu.)
  • e al altcuiva şi-l copiasem ca să-l anacondeiez? (Poate, fiindcă al doilea paragraf e, cu siguranţă, anacondeierea primului. Şi pentru ceea ce urmează mi-a fost pesemne lene să continui cu anacondeiatul – sau mi-a pierit cheful/inspiraţia.)

Pornind de la dată, m-am dus pe blogul lui Scorpio şi am avut noroc: am găsit acolo linkuri către articolele tuturor (sper) celorlalţi participanţi la joaca de atunci:

psicarmen pricopalmanahedordefemeiedictaturajustitiei, DragosVeroanacondelejoravirusverbalistibialtcersenin.

Le-am recitit – în mare grabă, recunosc. Şi nu pot decât să presupun că textul a fost luat de pe blogul „dor de femeie” (la linkul de acum patru ani n-am mai găsit nimic).

Of! De ce vă ştergeţi blogurile, fraţilor? :mrgreen: Da, sigur, sunt ale voastre şi puteţi face cu ele ce vreţi, dar uneori e păcat să se piardă…

Redau oricum totul mai jos, ca să existe totuşi undeva – dar, dacă asta deranjează, am să şterg, fireşte.

Departe de larma orașului putred, valuri neobosite își caută limanuri. Și le mângâie lacom cu degete răsfirate, agățate în nisipuri fierbinți. Mi-e dor. De copite de cai tremurând. Și de licurici răsucindu-și lumina în nopți limpezi și reci. De sunetul ierbii, de cântecul ploii, de umbre, de nori. De livada cu parfum de femeie.

În larma putreziciunii citadine, limanuri obosite aşteaptă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Mi-e dor. Nu de copite de cai morţi. De licurici lepădând lumini limpezi în nopţi reci. De iarba cântecului ploii, de norii umbrelor. De femeia cu parfum de livadă.

Mi se face dor de zborul latent. Cu pasul ușor către lumi care cer ca aici să pară dincolo. Și cu oglinzi ce devin cioburi, ca un puzzle veșnic neterminat din care va lipsi mereu o piesă. O căutăm aiurea când de fapt ea e adânc scrijelită în fiecare din noi.

Mi-am ascuns lacrima într-o floare de colț, să o am ca licoare pentru sufletu-mi adormit atunci când zeii își vor fi întors din nou fața de la noi, muritorii. Și, ascunsă-n culcușul lacustru, pândesc undele zâmbind languros vreunei sirene rătăcite, îmbrăcate în frunze de nuferi.

Da…e atât de liniște…

COMPLETARE:

Misterul a fost rezolvat cu ajutorul lui Drugwash. (MULŢUMESC!) Textul pe care nu l-am terminat de anacondeiat e luat de aici.

Anacondeiere de duminică

(Habar n-am pe cine anacondeiez, dar am găsit originalul la psi – „victima” mea preferată.)

PRIMA VERSIUNE

Între luni şi marţi,
nimic nu împarţi.
Între marţi şi miercuri
tai mai multe cercuri.
Frate, vine joi,
ce-mi dai înapoi?
Şi-apoi iaca vineri,
cu zori încă tineri!
Cinci zile nubile,
cinci arse fitile
în sâmbăta lungă,
ce scoate din pungă
duminica, toată
de luni spăimântată.

 

A DOUA VERSIUNE

Între luni şi marţi,
la de toate harţi.
Între marţi şi miercuri
nu avem eşecuri.
Soro,-n zi  de joi,
nu bârfim şi noi?
Şi-apoi vineri vine,
şi nu ştim cu cine!
Cinci zile bogate,
şi s-a zis cu toate
când sâmbăta-n joc
intră, făcând loc
ca să-ncapă ea,
ştiţi, duminica –
dop de săptămâni,
vestind zi de luni.

 

ALTE VERSIUNI – poate, în alte săptămâni 🙂 Până atunci, citiţi aici o versiune… meseriaşă, care, evident, nu-mi aparţine! 😛 😀

Duzină anacondeiată

– autoarea originalului şi gazda tabelului duzinarilor: psi

E un tablou vechi – nu, nu chiar de acum o sută de ani; mă mint spunându-mi că l-am uitat, dar visele mă plimbă pe aleea cu cioturi de castani cu umbre prea scurte, alunecând către nefiinţă în amiaza de pârjol a unui alt anotimp; mă mint spunându-mi că am uitat trupul gol al lacrimilor – minuscule lacuri de sticlă sărată – eviscerat de timp.

A fost ieri, sau a fost numai un narcotic năvod de amăgiri – rochiţa cu volane albăstrui fluturând în dans de leagăn sub o creangă de corcoduş, efervescenţa zorilor într-un luminiş de zâmbet…

Îmi spun că n-ar fi trebuit să plec, că ar fi trebuit să-i dau destinului un ultimatum, ca să mă ţină captiv în clipa când încă îţi mai întindeai mâna către mine…

Încă o anacondeiere

originalul



Bat cuvinte la poarta ta?
Nu le asculta,
nici azi,
nici mâine.
La idele lui august nu muşca din pâine,
chiar dacă-i coaptă, în idei bogată,
şi-ai să râzi altă dată…
Poate că eu,
poate că tu,
poate că da,
poate că nu…
Trupul cărei viori crezi c-a amuţit sub cuvinte?
Nu vorbi, vorba minte.

Coşmarul

Mi-a venit ideea târziu, tabelul s-a închis, dar, iată, trec la un nou stil de anacondeiere – acolo unde se poate. Adică anacondeiez ce rebloghez 🙂

Pe rugul de aer încins,
sâmbure de blestem s-a aprins,
arzând boboci de floare
când a înmuiat ceara din lumânare,
scurgând-o pe morminte,
sub tălpi de războinici fără minte,
obtuzi sau doar apatici,
sau mercenari zănatici,
fiare
cu cizmele adunătoare
de pulbere grea,
praf cenuşiu de boală rea,
pecingine peste tablourile din lumea veche,
care cu verdele făcea pereche.
Dar verdele a fost cuprins de streche
când s-au scorojit visele,
când a umplut coşmarul zilele.

ropot de secunde...

Boboci de floare agonizează pe rugul de aer torid, sub sâmbure de blestem care a înmuiatceara lumânărilor uitate pe morminte stâlcite de războiniciapatici, cu tălpile îngreunate de pulbere, caricatura presărată ca o boală grea peste tablourile unei lumi odată verzi.

Aşa începe coşmarul… când fiareadunătoare de arginţi umplu gropi de gunoi cu visuri scorojite.

Aici daţi clic luni!

Vezi articol original