Principii anacondeiate



Nu m-am mai ţinut de mult de aşa-numitele anacondeieri. Însă azi, având chef de joacă, mi-a venit ideea să anacondeiez „mândria şi prejudecata” Vienelei. Şi iată rezultatul:

Nu ești buricul universului şi nici măcar al pământului. Mai presus de tine sunt mulți, destul de mulți. Ca tine sunt şi mai mulți, prea mulţi.

Dar ai încredere în tine.  Mândreşte-te cu ceea ce poți, cu ceea ce faci, cu originea ta. Nu trăi imitându-i pe alţii. Fii propriul tău stăpân, stăpân pe gânduri şi pe sentimente şi, dacă nu dăunează grav existenţei tale, pe fapte. Pentru că nu se poate fără să accepţi compromisuri (eroii sunt morţi, nu uita! 😈 ), pleacă-ţi capul în faţa altuia dacă numai aşa poţi să-ţi câştigi pâinea, dar scuipă în sinea ta pe el şi pe părerea lui.

„Libertatea este necesitatea înţeleasă.”

(definiţie clasică)

Însă gândurile sunt libere (dacă ai grijă să nu-ţi spele vreo turmă de pe facebook creierii 😛 ).

Poveste fără sfârşit



Mă numesc Calmy. Am o rădăcină din care-au început să crească ramuri, ramuri, ramuri ce sorb ploaia de cuvinte (între 50 şi 150 în fiecare episod) turnate în felurite forme şi cizelate de palma oricărui zidar dornic să mă preschimbe într-un corn al abundenţei întâmplărilor stranii, într-o poveste fără sfârşit, ramificată la nesfârşit. Adăugaţi-mi aşadar fără remuşcări crenguţe noi, nu lăsaţi să se lungească niciun interval în care stau stană aşteptând să mai facă încă un blogger dovada că-i plac poveştile, că-i place joaca, că mintea sa nu ştie ce-i aia bătrâneţe, că „vinovat de prea multă imaginaţie” e un verdict pe care îl acceptă cu încântare.

ramificatii

ramurile lui Calmy azi (20.09.2016) – clic pe poză ca să puteţi apoi accesa linkurile din dreptunghiuri

Încurcatele căi ale Domnului



Sunt o şerpoaică băgăcioasă, de aceea m-am gândit să mă încurc şi eu printre firele plasei lui Calmy, şerpuind cum mă duce capul, şi să-ncurc prin plasă şi cuvinele din duzină.😛

Şi am trecut de la gând la faptă: am ales primul fir epic şi am continuat ce-a scris Matilda. Rezultatul se poate citi mai jos.

— Dragul meu, rânji Carmina, apăsând pe cuvinte aşa cum împlântă un războinic înfuriat o sabie, căile Domnului sunt încurcate, pline de pietriş colţuros şi de glod, ca-n epoca medievală, nimeni n-are destule abilităţi ca să le străbată în etape dinainte planificate, ajungând mereu la destinaţie, exact în celula dorită a spaţio-timpului, pricepi? Nu ţi-o pot demonstra cu argumente logice după standardele omeneşti, dar intuieşti, sper, că am dreptate, aşa cum intuieşti probabil şi că nu e uşor să câştigi dragostea frumoasei brunete din poza de pe noptiera ta…

— „Căile Domnului”, repetă Calmy, cu jale în glas. Vorbeşti ca tata…

— Ca tata popa, se miorlăi Gustav, frecându-se de piciorul lui Calmy.

Tânărul tresări violent şi se îndepărtă de motanul negru.

— Ptiu, drace, ăsta chiar vorbeşte! Din ce felie de iad sau de coşmar aţi venit amândoi? Cine sunteţi de fapt şi ce aveţi cu mine? De ce tocmai cu mine?

Oricine doreşte poate continua povestea, de oriunde doreşte (aşa cum scrie aici.)

Oraşul în care timpul s-a oprit



Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.

Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.

Când?

Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.

Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.

Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.

N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.

Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.

Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?

Veacul nostru



Noi, toţi cei care avem acum cel puţin 17 ani, ne facem veacul călare pe cumpăna dintre două veacuri: al douăzecilea şi al douăzeci şi unulea – ba chiar călare pe cumpăna dintre două milenii, al doilea şi al treilea.

Sigur, numărătoarea anilor e o simplă convenţie, dar e totuşi fascinant să te gândeşti că nu li se întâmplă prea multor generaţii să vină pe lume într-un mileniu şi s-o părăsească în următorul.😀

Iar veacul celor care, ca mine, au lăsat deja în urmă o jumătate de veac, e un periplu printr-o lume a schimbărilor spectaculoase. Când am făcut ochi, în casă n-aveam decât un aparat de radio – iar alţii nu-l aveau nici pe ăla (curentul electric nici măcar nu ajunsese în toate cotloanele ţării).  Iar acum am televizor color de grosimea unui tablou, smartphone, laptop, Internet, blog…🙂 Şi ştiu să pun un link în tabelul lui Eddie, locul de unde puteţi pleca către alte domenii virtuale unde s-a scris câte ceva despre veacul nostru.

Avatar



Am luat o poză de mea, am prelucrat-o cu această jucărioară, apoi am supus-o, pe rând (ordinea nu contează), celor două transformări „înspăimântătoare” însemnate mai jos cu roşu.

clic pe poză ca s-ajungeţi pe site-ul preschimbărilor

 

Am luat apoi rezultatul, am decupat o parte din el şi am obţinut un avatar demn (după părerea mea) de o şerpoaică afurisită (sau nu?) ca mine.:mrgreen:

Deocamdată e numai pe facebook, dar o să mi-l pun peste tot. Pentru că mie personal îmi place!😛

Obişnuinţa, bat-o vina…



Se pare că am început să ne obişnuim…

Încă un atac terorist?!
Şi ce dacă?!
Noi ne vedem de pisicile şi de câinii noştri, de cărţile noastre, de poeziile noastre, de muzica noastră…
Mergem înainte, noi cum putem şi restul lumii cum poate…
Morţii cu morţii, vii cu vii…

Se pare că am început să ne obişnuim…