De ziua femeii – anacondeieri şi o urare
Carne de tun, sau cam aşa ceva…
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
„Voi, prostimea, ăştia dotaţi cu o inteligenţă prea discretă ca să se manifeste într-un fel şi epilaţi până şi de orice surogat de logică şi raţiune, aţi ajuns să credeţi şi să trâmbiţaţi făţiş că ne ducem traiul sub oblăduirea unui dragon care deţine un benefic control deplin asupra sufletelor noastre şi se ocupă din umbră nu doar cu împământenirea noilor deprinderi sociale, ci şi cu administrarea continentului… şi purtaţi în voi dorinţa mocnită de a vă jertfi, carne de tun în lupta contra celuilalt dragon, de dincolo de ocean, pentru că, ce să vezi?, lumea dragonului nostru e perfectă şi a celuilalt nu…”, ne tot spune întruna mama, e discursul ei de rutină, dar ne e mintea destul de deschisă ca să nu ne uităm în gura ei de babă nostalgică după vremurile din tinereţe, când nu aveam în frunte un conducător elevat şi democrat, supranumit dragon datorită înţelepciunii sale matusalemice, de o anvergură similară cu a aripilor acestei creaturi legendare.
Risipitorii, sau cam aşa ceva…
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
Un lacustru paradis,
Mărginaş sălaş din vis,
E balsamic, te alină,
Ca o doină de lumină,
Ca un vânt din cireşar
Pui de saltimbanc coţcar…
E-un cătun eterogen
Unde-oricare indigen
Risipeşte, c-o mişcare
Lină, ca de făinare
Cu al păpădiei puf,
Peste apă, sub zăduf,
Mici seminţe de zefir
Din care răsare-un fir
Bun să teşi iconostas,
Cu urzeală de răgaz,
Într-un templu-al implorării
Zeului Neîntinării,
Ce trimite-n zori răvaş
Printr-un fluture poştaş.
Scos din uz
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
Macrou, adică o scrumbie-albastră…
Macroul – în castron, vecin nepotrivit şi inegal în drepturi cu-un foietaj în devenire…
Scrumbia-albastră – spectru nautic înotând în lacrimile mele, un simulacru de metaforă bizară, limitator alambicat, dar nu prea eficient pentru amărăciune, căci, parcă în derâdere, o preschimbă în acreală, mă face papagal izvoditor de vorbe acide, înarmate cu un baston ce dă vârtos în toţi şi-n toate… şi scos din uz mi-e adesea tot ce ţine de dulcea ipocrizie a noastră, cotidiana moderatoare a relaţiilor interumane…
Clopoţei…
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
N-am avut nevoie de negociator. M-am descurcat singură. După ce am şerpuit pe calea unui şirag sinuos de intervenţii, am obţinut ceea ce îmi doream: o audienţă la Cârmuitor.
M-am apropiat în cel mai prevăzător ritm cu putinţă de palatul Atotputerniciei Sale, pe care-l vedeam pentru prima oară. În lumina amurgului, lucea înfricoşător de roşiatic şi de era o masivitate stranie, de leviatan cu zeci de ochi întunecaţi. Doar unul imens îi pâlpâia, solitar, ca străbătut de limbi jucăuşe, de foc omenesc. Ştiam că marea fereastră a sălii tronului, unde aveam să intru cât de curând, să-mi spun păsul.
Păsul… Pasul…
Dacă aş fi avut picioare, mi-aş fi încetinit cu teamă şi veneraţie pasul… Dar… Dar am continuat să-mi târăsc trupul cu demnitate. Nu degeaba fac parte din ghilda celor mai mari şerpi de pe „globul cel de tină asupra cărui dânsul domneşte pe deplin”.
Nu-ş de unde a venit asta tocmai atunci să-mi şerpuiască pe circumvoluţiuni… Pesemne de la Cârmuitor mi s-a tras, ştiam că el domneşte pe deplin şi că numai el poate să-mi dea dezlegare la schimbare…
Ştiam şi că lupul îşi schimbă oricum părul, aşa cum şi şarpele îşi leapădă pielea, dar când e vorba să-ţi schimbi şi năravul, sau chiar mai mult decât atât…
Cam aşa mi-am început şi pledoaria în faţa Cârmuitorului, dar el m-a întrerup izbucnind în râs… şi m-am cutremurat, de parcă mi-aş fi pomenit brusc târându-mă pe metal încins.
— Adevărul e că pe-asta n-aş fi crezut c-o s-o aud vreodată! Unei anaconde i s-a năzărit să-mi ceară s-o preschimb în şerpoaică… ha ha ha… cu clopoţei! Du-te înapoi, nebuno, du-te la baltă, du-te de te scaldă, poate scapi de clopoţeii din ţeasta ta seacă!
Amintirea mamei
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
Un silnic dor mă cheamă, mamă,
Către-un izvor fără prihană.
Mi-e gândul fluture în zbor.
Ca un erou nepieritor,
Străbate anotimpuri multe,
Vecin cu vrute şi nevrute.
Mirare nu-i că n-am uitat
Că-s ceaşcă-n care ai turnat
Tot ce e de folos în lume
Transmis din vorbele străbune.
Plastic eram, plastic topit;
Cu dragoste l-ai întărit,
Şurub după şurub ai pus
Spre nu se da cuvântu-ţi dus.
Însă mi-ai dat şi dezlegare
Să merg pe propriile picioare.
Bărbatul meu îţi mulţumeşte
C-ai zămislit ce azi iubeşte. ☺❤
Ţinta
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
Apeşi grăbit butonul,
Să vină servitoarea,
Micuţă şi nurlie,
Cu şorţ scobit, de-olandă,
Alb ca o suspiciune
Ce încă e-adormită
Sub scoarţa unui gând.
Vine în văgăuna
Chemărilor carnale,
Intră ca-ntr-o cetate
Din forul superior,
Dar intuiţia-i spune
Că n-are nicio dare
De achitat acuma,
Nefiind ea decât ţinta
Dorinţelor oloage
De ghiuj prea râvnitor.
Criza de timp nu mi-a lăsat vreme pentru rime. Azi doar atât s-a putut. 🙃
Zodia zăvorului
# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #
Sufletul nativului din zodia zăvorului e o garsonieră în care, tu, femeia, nu poţi pătrunde decât cu mare dexteritate; fiecare tentativă e o îndelungată partidă de vânătoare a cifrului imaterial al uşii. De obicei ţi se dezvăluie în stare de somnolenţă avansată, tronând pe genericul unui vis cutremurat de ştirile sosite din sfere ce se întrepătrund sacadat, în ritmul răsuflării unui vechi pacient al sanatoriilor, cu plămâni atât de putrezi încât îi duhneşte gura ca toaleta înfundată dintr-o gară veche.
Dar, odată ce această vânătoare dă roade, zăvorul cade, cutremurat de spasme; totuşi nu poţi trece pragul imaterial decât dacă ştii cum să-ţi creezi ca din senin toaleta cea mai suavă cu putinţă, parcă desprinsă de pe genericul unui film destul de lacrimogen ca să-ţi izvorască din adânc de plămâni suspine, şi e iarăşi nevoie de dexteritate ca să poţi închide uşa în urma ta, asigurând intimitatea strict necesară pentru o partidă de absorbire. Absorbi din fiecare garsonieră a fiinţei nativului ştirile încifrate de o încăpăţânată somnolenţă a realităţii, demnă de un pacient refractar la orice cură de dezintoxicare.
Să nu-mi spuneţi că zodia zăvorului nu există, că n-aţi mai auzit de ea până acum!
Ieşiţi din somnolenţă!
Informați-vă în timp util citind cu regularitate ştirile de pe blogul meu în loc să răsfoiţi netul aiurea, ca un pacient debusolat de prea multe medicamente, într-o zadarnică vânătoare de mobilier pentru sofisticata garsonieră a intelectului personal.
La mine, toaleta de gală a adevărului şi a minciunii numite născocire sunt una şi aceeaşi, şi te simţi cutremurat de încântare când, după o partidă mai lungă sau mai scurtă de stoarcere a creierului, le desluşeşti cu o nouă dexteritate adevărata natură, mascată de camuflajul imaterial ţesut de cuvinte.
Trageţi în plămâni suflul jocului cu vorbele scrise! Şi încercaţi chiar şi să vă înscrieţi numele pe genericul său!
Amurg incert
Ooo, o nouă duzină de cuvinte! Tentaţie mare, mon cher! Nu poci pentru ca să tratez cu refuz! 😁
Să purcedem, dară, tot cu mamaia şi tataia, ca prima oară!
— Mamaie, ce-i amurgul?
— E un psalm, urcat din ţărnă şi noroi spre încă nevăzute stele.
— Tataie, drept grăit-a?
— Aş, baba-i tot femeie şi, copile, mintea-i e vale înţesată de mărgele.
— Mamaie, aşa să fie?
— Da’ de unde! E-ndemânatic ca un ambidextru la băşcălie ăsta, tac-tu mare!
— Tataie, spune-mi tu, atunci, amurgul ce e?
— E-un timp în care luna-i caşcaval, proaspăt cerc plin de alb, dosit sub zare.
— Mamaie, şi-atunci de aia muşcă pe urmă câte-un vârcolac din lună?
— Doar tac-tu mare muşcă, din asfalt, că-i venetic printre moşnegii ăi cu mintea clară!
.
— Tataie, vrea să spună că te-ai ramolit?— Vorbeşte în dodii; pe oceanu-nţelepciunii sunt eu maritim port cătat la ceas de seară.
— Să-l cred, mamaie? De data asta îl pot crede?
— Of, măi copile, limanul sufletesc sunt eu şi numai eu, aia de îl iert şi nici măcar nu-l îl cert.
— Totuşi, tataie şi mamaie, ce-i amurgul?
— Noi într-un glas mărturisim că-i ceas al zilei şi al vieţii, ceas târziu, incert:
Se zbate-ntre lumină şi-ntuneric, între ce-a fost şi ce-ar putea să nu mai fie,
Tristeţe pentru ochi şi pentru altul doar senină bucurie.
Şerpoaice, prietenie, joc
Şerpoaicele n-au prieteni, nu-i aşa?
În fine, poate că lucrurile nu stau obligatoriu astfel. Cu alte cuvinte, poate nu e universal valabil, e un fapt propriu numai şerpoaicelor acre, moralizatoare…
Dar, între noi fie vorba, ce e prietenia?
Susţinere oferită de cineva care îţi cunoaşte lumea interioară şi te acceptă, cu ea cu tot, fără rezerve?
Echivalent al unui refugiu în vremuri grele şi al unui zaiafet în vremuri bune?
Proiect de comuniune experimental paşnică, sau chiar afectuoasă, a lupului din dotare cu lupii din alţi oameni?
M-aş mai strofoca să născocesc şi alte definiţii, dar aveţi noroc, tocmai mi s-au terminat cele 12 cuvinte lansate de a 187-a ediţie a unui joc atins de sindromul lipsei de participare.
Cioburi de chihlimbar 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.