Veacul nostru



Noi, toţi cei care avem acum cel puţin 17 ani, ne facem veacul călare pe cumpăna dintre două veacuri: al douăzecilea şi al douăzeci şi unulea – ba chiar călare pe cumpăna dintre două milenii, al doilea şi al treilea.

Sigur, numărătoarea anilor e o simplă convenţie, dar e totuşi fascinant să te gândeşti că nu li se întâmplă prea multor generaţii să vină pe lume într-un mileniu şi s-o părăsească în următorul.😀

Iar veacul celor care, ca mine, au lăsat deja în urmă o jumătate de veac, e un periplu printr-o lume a schimbărilor spectaculoase. Când am făcut ochi, în casă n-aveam decât un aparat de radio – iar alţii nu-l aveau nici pe ăla (curentul electric nici măcar nu ajunsese în toate cotloanele ţării).  Iar acum am televizor color de grosimea unui tablou, smartphone, laptop, Internet, blog…🙂 Şi ştiu să pun un link în tabelul lui Eddie, locul de unde puteţi pleca către alte domenii virtuale unde s-a scris câte ceva despre veacul nostru.

Avatar



Am luat o poză de mea, am prelucrat-o cu această jucărioară, apoi am supus-o, pe rând (ordinea nu contează), celor două transformări „înspăimântătoare” însemnate mai jos cu roşu.

clic pe poză ca s-ajungeţi pe site-ul preschimbărilor

 

Am luat apoi rezultatul, am decupat o parte din el şi am obţinut un avatar demn (după părerea mea) de o şerpoaică afurisită (sau nu?) ca mine.:mrgreen:

Deocamdată e numai pe facebook, dar o să mi-l pun peste tot. Pentru că mie personal îmi place!😛

Obişnuinţa, bat-o vina…



Se pare că am început să ne obişnuim…

Încă un atac terorist?!
Şi ce dacă?!
Noi ne vedem de pisicile şi de câinii noştri, de cărţile noastre, de poeziile noastre, de muzica noastră…
Mergem înainte, noi cum putem şi restul lumii cum poate…
Morţii cu morţii, vii cu vii…

Se pare că am început să ne obişnuim…

Duzina de cuvinte – De-ale lui Călin



Bun şi feisbucul ăsta, că-ţi mai aduce aminte şi ce-au scris alţii, şi ce-ai scris tu!

Cioburi de chihlimbar

Nu ştiţi cine-i Călin? Nici eu nu ştiu, da’ poate aflăm cu altă ocazie.

◄●►

Să nu-mi ziceţi mie Călin dacă nu mă-ntorsei acasă exact la ţanc. La ţanc ca s-aibă mama la cine ţipa. Ea zbieră la mine, io dădui din colţ în colţ… până când mă dădui bătut, încolţii gâsca şi-i tăiai beregata. Şi tot nu-mi găsii liniştea, că mă ocărî (mama, nu gâsca răposată) fiindcă nu-mi pusei şorţ şi-mi stropii ţoalele de sânge. Şi, colac peste pupăză, afurisitul nostru de mâţşui, care oricumse ţine scai de mine şi căruia-i mirosi pesemne a oarece desert, se cocoţă pe lada a veche, aşezată pe cant, lângă perete, şi se-apucă să-mi linchească petele de roşu proaspăt risipite pe coapse. Da-i trăsei ţeapă, că mă răsucii imediat pe-un călcâi şi-l lăsai să miorlăie c-o suferinţă sfâşietoare de inimi.

Cânt de jale-n deşert

View original post 165 more words

Despre cărţi şi nu numai

cah

Nu ştiu cum o fi romanul (Rockstar), că nu l-am citit.

Dar poate fi şi capodopera capodoperelor din toate timpurile, simţul meu estetic nu e atât de dereglat încât să umblu prin lume cu oribilitatea asta sinistră agăţată pe umăr – şi să mai dau şi bani pe ea!:mrgreen:

Aţi luat-o razna, copilaşi! Da’ rău! Sunteţi generaţia extemelor, unii vor numai floricele, siropele, platitudini şi inepţii, ca „minunea” asta de bestseller românesc…

platitudini

… iar alţii cranii seci, violenţă şi pornografie! „Suge-o, Ramona„, nu?

Îmi pare rău că rămâne lumea pe mâna voastră, da’ nu-i nimic de făcut. Nu te poţi pune în calea calamităţilor naturale…😦

După aproape patru ani…



După aproape patru ani, am terminat anacondeierea despre care v-am vorbit în articolul precedent. Iată cum sună:

În larma putreziciunii oraşului, limanuri obosite cheamă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Le sparg cu vuiet şi cu ropot. Şi mi se face dor de tropot. De copite fără potcoave. De licurici purtând lumina-n roiuri prin nopţi limpezi şi reci. De dansul ierbii sub ploaia umbrelor. De femei cu parfum de livadă.

Sunt în zbor latent. M-am rătăcit în lumi unde dincolo pare aici. Şi unde cioburile devin oglindă, unindu-se unul cu altul într-un puzzle infinit. Fiindcă descoperim cu toţii, mereu, câte o piesă ciobită în plus şi ne trudim să-i facem loc.

Am ascuns în culcuşul meu lacustru ultima lacrimă vărsată de zei înainte de a-şi întoarce faţa de la noi, muritorii. E licoarea cu care-am cucerit o sirenă rătăcită. Dar nu, ea nu miroase a livadă, doar a zâmbet languros, de nuferi. Şi a  linişte

Duzină dubioasă cu el – cu „L”, adică



Am găsit aici o ciornă veche. Aşa se chema: „ciornă”. Ciornă pentru „duzina de cuvinte” din 25 august 2012.

Am citit-o şi m-am întrebat ce e cu textul:

  • îmi aparţine? (Nu, stilul nu pare să fie al meu.)
  • e al altcuiva şi-l copiasem ca să-l anacondeiez? (Poate, fiindcă al doilea paragraf e, cu siguranţă, anacondeierea primului. Şi pentru ceea ce urmează mi-a fost pesemne lene să continui cu anacondeiatul – sau mi-a pierit cheful/inspiraţia.)

Pornind de la dată, m-am dus pe blogul lui Scorpio şi am avut noroc: am găsit acolo linkuri către articolele tuturor (sper) celorlalţi participanţi la joaca de atunci:

psicarmen pricopalmanahedordefemeiedictaturajustitiei, DragosVeroanacondelejoravirusverbalistibialtcersenin.

Le-am recitit – în mare grabă, recunosc. Şi nu pot decât să presupun că textul a fost luat de pe blogul „dor de femeie” (la linkul de acum patru ani n-am mai găsit nimic).

Of! De ce vă ştergeţi blogurile, fraţilor?:mrgreen: Da, sigur, sunt ale voastre şi puteţi face cu ele ce vreţi, dar uneori e păcat să se piardă…

Redau oricum totul mai jos, ca să existe totuşi undeva – dar, dacă asta deranjează, am să şterg, fireşte.

Departe de larma orașului putred, valuri neobosite își caută limanuri. Și le mângâie lacom cu degete răsfirate, agățate în nisipuri fierbinți. Mi-e dor. De copite de cai tremurând. Și de licurici răsucindu-și lumina în nopți limpezi și reci. De sunetul ierbii, de cântecul ploii, de umbre, de nori. De livada cu parfum de femeie.

În larma putreziciunii citadine, limanuri obosite aşteaptă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Mi-e dor. Nu de copite de cai morţi. De licurici lepădând lumini limpezi în nopţi reci. De iarba cântecului ploii, de norii umbrelor. De femeia cu parfum de livadă.

Mi se face dor de zborul latent. Cu pasul ușor către lumi care cer ca aici să pară dincolo. Și cu oglinzi ce devin cioburi, ca un puzzle veșnic neterminat din care va lipsi mereu o piesă. O căutăm aiurea când de fapt ea e adânc scrijelită în fiecare din noi.

Mi-am ascuns lacrima într-o floare de colț, să o am ca licoare pentru sufletu-mi adormit atunci când zeii își vor fi întors din nou fața de la noi, muritorii. Și, ascunsă-n culcușul lacustru, pândesc undele zâmbind languros vreunei sirene rătăcite, îmbrăcate în frunze de nuferi.

Da…e atât de liniște…

COMPLETARE:

Misterul a fost rezolvat cu ajutorul lui Drugwash. (MULŢUMESC!) Textul pe care nu l-am terminat de anacondeiat e luat de aici.