Poşta electronică – 47 – Explicaţie



Vremea este mohorâtă într-un orăşel din Irlanda. Plouă şi toate străzile sunt goale. Vremurile nu sunt nici ele mai bune şi lumea trăieşte de pe-o zi pe alta.

Într-o astfel de zi, în orăşel apare un turist german care se opreşte la un hotel, îi spune proprietarului că ar dori să înnopteze acolo, dar vrea să vadă mai întâi camerele, şi depune drept gaj o bancnotă de 100 de Euro.

Oooo… Proprietarul îi dă cheile câtorva camere.

1. Imediat ce începe neamtul să urce scările, hotelierul ia bancnota, fuge la măcelar şi-şi plăteşte datoria.
2. Măcelarul ia cei 100 de Euro, fuge în celălalt capăt al străzii şi-l plăteşte pe ţăran.
3. Tăranul ia bancnota şi-şi achită datoria la depozitul asociaţiei ţărăneşti din orăşel.
4. Angajatul ia banii, aleargă la cârciumă si isi achită consumaţiile servite pe credit.
5. Cârciumarul ia cei 100 de Euro şi-l dă prostituatei de la bar, pentru că şi ea a avut zile grele, după ce a oferit plăceri pe credit.
6. Femeia fuge la hotel şi isi plăteşte datoria la camera cu cei 100 de Euro.
7. Hotelierul aşează bancnota pe tejgheaua de la recepţie, moment în care apare germanul, cere gajul înapoi, pentru că nu i-a plăcut nici o cameră din cele la care a avut chei, şi părăseşte orăşelul.

ASADAR:
– Nimeni nu a produs nimic.
– Nimeni nu a câştigat nimic.
– Toţi participanţii au scăpat de datorii şi privesc din nou cu optimism spre viitor.

Tocmai aţi aflat cum funcţionează pachetul salvator al U.E.

Din link în link



Găsită într-un comentariu, înşiruirea „gingășie, frumusețe a sufletului, rafinament” mi-a adus aminte că am scris nu cu foarte mult timp în urmă un articolaş cu trei catrene văduvite de rimă, pornind de la alte scrieri, către care veţi găsi linkuri la faţa locului.

Similitudine



Citat din „Pe aripile vântului„:

Captură de ecran, cu comentarii de astăzi:

 


COMPLETARE (2 aprilie 2017)

Mai adaug un citat (variaţiune pe aceeaşi temă) din „Pe aripile vântului”, pentru a înscrie mâine acest articol în jocul citatelor favorite, dirijat de Zina.

Excentricitate în alb-roşu



PREFAŢĂ

Mi-am pus mărţişor în piept, măi…!

O excentricitate cu şnur alb-roşu – nu doar din partea mea, o să vedeţi. 🙂

PROLOG

Suntem împreună de relativ mulţi ani şi legătura noastră a fost de la început dincolo de gesturile formale (flori, mărţişoare, cadouri). Cred că mi-a dat, de când ne ştim, vreo două mărţişoare, ultima dată acum vreo treizeci de ani.

PRIMA PARTE

Ieri m-am trezit, ca de obicei, după plecarea lui la serviciu, m-am spălat, am mâncat, m-am foit şi m-am sucit, apoi m-am hotărât să mă aşez în faţa laptopului şi abia atunci am văzut, pe laptop, un mărţişor peste un bilet. (Şervetul pe tavă şi răvaşul pe şervet, ca la conacul Coanei Chiriţa.)

Hopa! mi-am zis, aducându-mi aminte ce spunea mama:

„Cu bărbatu’ şi cu copilu’ să nu te lauzi niciodată, că nu se ştie când te fac de ruşine.”

Ce dacă mi se pare mie că ne înţelegem perfect, poate şi-a găsit una mai tânără şi-mi lasă un mărţişor la despărţire!

Dar nu, nu era un bilet de despărţire, doar o urare  din patru versuri, încheiată cu „să ne-aducă numai bine”.

ne aducă [primăvara] bine amândurora, sigur, dar asta nu înseamnă musai că trebuie s-o petrecem împreună. :mrgreen:

La telefon n-a răspuns.

Nesemnificativ, mi-am spus, ştiind că, la serviciu, nu umblă întotdeauna cu telefonul în buzunar. Şi, oricum, nebuno, oamenii care-şi părăsesc casa iau măcar o valiză şi ceva mai mulţi bani, sau cardul bancar, nu? 😉

Nebuna din oglindă a scos  limba la mine. Sau eu la ea, nu contează.

Mi-am văzut de treabă şi am mai sunat peste vreo oră.

— Mulţumesc pentru mărţişor. Da’ ce-ai păţit?

A râs.

— Nimic. A trecut pe lângă nişte tarabe, l-am văzut şi mi-a plăcut.

— Nu mă aşteptam. Mi-ai făcut o surpriză.

A râs iar.

— Păi vezi? Dacă ţi-aş fi dat mărţişor în fiecare an, unde ar mai fi fost surpriza? 😛

PARTEA A DOUA

Tot ieri, seara:

— Dacă-mi dai câte un mărţişor din treizeci în treizeci de ani, să presupun că asta a fost ultimul?

— Poate-o mai duc treizeci de ani, dacă mă ţine prostata.

— Trebuie să mă ţină şi pe mine.

Iar a râs.

— Prostata?!

— Nu, pământul.

Cum ar arăta un mărţişor pe pământul unui mormânt? m-am întrebat, dar am păstrat ideea pentru mine. (Oricum i-am spus că io vreau la crematoriu.)

EPILOG

Ştiţi care e cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate timpurile?

A lui Filemon şi Baucis.

5 întrebări



Interesant jocul propus de Lotus, dar participanţii, adică o parte dintre ei… Una vrea să salveze planeta, altul se confundă pe sine însuşi cu Tatăl atotştiutor…

Oamenii ăştia chiar nu mai ştiu ce-i aia joacă, zău aşa!

Eu, dacă e de joacă, mă gândesc la joc. Adică, dacă aş putea să-i pun cinci întrebări unei inteligenţe autotştiutoare şi sincere, astea ar fi:

  1. Care vor fi, săptămâna viitoare, numerele câştigătoare la 6 din 49?
  2. Dar peste două săptămâni?
  3. Dar peste trei săptămâni?
  4. Dar peste patru?
  5. Dar peste cinci?

Un singur merit


– pentru jocul cuvintelor (110)

Îmi ţin lumânarea-n sfeşnic portabil,
Pentru că sunt curier, sunt călător,
Port în volum cuvântul inflamabil
Şi-mpart a lui culoare tuturor.

M-aplaudă unii ca pe-un semizeu,
Zic că-s destoinic, că am caracter,
Că tot ce spun e piesă de muzeu,
accesibil mi-e orice mister.

Dar nu-i matură-o astfel de părere,
Nu-i daţi un loc de cinste în panou,
Nu sunt un amalgam de giuvaere,
Un singur merit am: nu sunt un bou.

Prin creier n-am deloc de reumatism,
Ştiu că nu tot ce-i ruginiu a ruginit,
Nu-mi este teamă de nonconformism,
N-aplaud tot ce de un „guru” mi-e servit.

Gând anacondeiat – trei versiuni


– originalul e aici

Toate femeile din mine au obosit

atât de mult încât s-au descălţat

şi pângăresc cu jegul călcâielor crăpate

idealurile feminităţii.

Toate femeile din mine au obosit

atât de mult încât s-au descălţat

şi au strivit sub călcâie crăpate

iluzia feminităţii.

Toate femeile din mine s-au răzvrătit

atât de mult încât poată pinteni,

sfâşiind  la fiecare pas

fragilitatea feminităţii.

Calmy… Bansarda Lordului Nopţii

– episodul 7 pe firul epic 3, în continuarea episodului scris de Matilda

Pe firmă scrie, cu litere aurite, BANSARDA.

Bineînţeles că nimeni nu ştie ce înseamnă.

Unii spun că don Alonso, zis şi Lordul Nopţii, e un tip mai… altfel, că a vrut pur şi simplu să facă paradă de originalitate, că tot de-aia a cumpărat rotonda ca s-o preschimbe într-o tavernă de basm, cu mese în jurul unei arene acoperite cu nisip aurifer.

Alţii spun că numele tavernei e, pur şi simplu, un soi de simbol ezoteric, un compromis între lumea noastră şi cea din nelipsitul cântec care se-aude când te-apropii de firmă şi din balada murmurată de fetele superbe care dansează în arenă, cu mişcări atât de suave încât goliciunea lor pare cea mai înaltă virtute.

Dar nimeni nu ştie că, în ceasul când doarme toată suflarea, Lordul Nopţii cumpără în arena aia suflete. Şi c-a aflat că un eunuc pe nume Calmy are unul de vânzare.


Textul intră şi în Jocul Cuvintelor de la acest sfârşit de săptămână.