Cântec de lebădă realistă

(cu duzina de cuvinte alese de Eddie)

Lebăda visează
că se găinăţează
pe o hârtie de ziar
murdar,
ţinută de praful greu pe mal,
ca miracol adus de-un val,
în amurg, cu obişnuita-i gălăgie
îmbâcsită de nostalgie,
căci stânca în care făcea cioc-cioc
n-a avut noroc,
a dinamitat-o un escroc,
un fondator de sectă de oameni de paie,
pentru care toate sunt flasce, n-au coaie;
în schiţa lor de vis,
spirala e relief interzis,
se ţin de culmi şi de-abis la distanţă,
turnând în cuvinte banale
siropoase poveşti ideale,
moralizatoare, stereotipe,
făcând bunul simţ să scuipe, să ţipe.

Versuri de duzină cu duzină

(cu duzina de cuvinte alese de Eddie)

Compun cu respect şi consideraţie
– Mai greu e s-adaug claritate şi graţie.

Sunt totuşi un scrib cu resurse variate
Şi râd sănătos când am soare în toate.
Am şi colegi invidioşi, dar nu-mi pasă,
Pentru că port o armură… vânjoasă,
Iar vorbele-mi zboară ca din ţeavă de tun.
Mă-njuri? Te înjur mai spumos, sunt mai bun!

Pe scurt, funcţionarea mi-e mulţumitoare.
Nu-i fac nicidecum vreo modificare!

Un singur merit


– pentru jocul cuvintelor (110)

Îmi ţin lumânarea-n sfeşnic portabil,
Pentru că sunt curier, sunt călător,
Port în volum cuvântul inflamabil
Şi-mpart a lui culoare tuturor.

M-aplaudă unii ca pe-un semizeu,
Zic că-s destoinic, că am caracter,
Că tot ce spun e piesă de muzeu,
accesibil mi-e orice mister.

Dar nu-i matură-o astfel de părere,
Nu-i daţi un loc de cinste în panou,
Nu sunt un amalgam de giuvaere,
Un singur merit am: nu sunt un bou.

Prin creier n-am deloc de reumatism,
Ştiu că nu tot ce-i ruginiu a ruginit,
Nu-mi este teamă de nonconformism,
N-aplaud tot ce de un „guru” mi-e servit.

Calmy… Bansarda Lordului Nopţii

– episodul 7 pe firul epic 3, în continuarea episodului scris de Matilda

Pe firmă scrie, cu litere aurite, BANSARDA.

Bineînţeles că nimeni nu ştie ce înseamnă.

Unii spun că don Alonso, zis şi Lordul Nopţii, e un tip mai… altfel, că a vrut pur şi simplu să facă paradă de originalitate, că tot de-aia a cumpărat rotonda ca s-o preschimbe într-o tavernă de basm, cu mese în jurul unei arene acoperite cu nisip aurifer.

Alţii spun că numele tavernei e, pur şi simplu, un soi de simbol ezoteric, un compromis între lumea noastră şi cea din nelipsitul cântec care se-aude când te-apropii de firmă şi din balada murmurată de fetele superbe care dansează în arenă, cu mişcări atât de suave încât goliciunea lor pare cea mai înaltă virtute.

Dar nimeni nu ştie că, în ceasul când doarme toată suflarea, Lordul Nopţii cumpără în arena aia suflete. Şi c-a aflat că un eunuc pe nume Calmy are unul de vânzare.


Textul intră şi în Jocul Cuvintelor de la acest sfârşit de săptămână.

Calmy … despre gânduri, suflete, sfinţi şi demoni…

… în continuarea rugăciunii lansate de Matilda.

Camila strâmbă din nas şi rânji strâmb înainte de a-i vorbi ţintuindu-l cu o privire de gheaţă.

— Gândurile nu se pot ascunde cu uşurinţă de mine, dragul meu, mai ales când îşi lasă urma grea într-o minte aprinsă de furie, de disperare, de idealuri utopice, de vise de amor etern… Iar pentru suflet nu găseşti cumpărători atât de uşor. Pentru unul curat trebuie să plăteşti mai mult decât o avere, iar când apare unul oferit pe tavă, ca al tău, sfinţii năzuroşi decretează imediat că e putred şi demonii, care nu cumpără nici ei chiar orice, îl privesc la rândul lor bănuitori, li se pare o pradă dubios de uşoară. Hai, nu te mai holba la mine de parcă abia te-ai fi trezit din somn şi mulţumeşte-le sfinţilor şi demonilor tăi fiindcă am apărut eu şi Gustav în viaţa ta. O să înţelegi mai târziu de ce.


Am scris episodul 13 de pe primul fir epic al lui Calmy, asezonându-l cu cele 12 cuvinte (îngroşate mai sus) puse în joc săptămâna asta de clubul găzduit de Eddie.

Poveste fără sfârşit



Mă numesc Calmy. Am o rădăcină din care-au început să crească ramuri, ramuri, ramuri ce sorb ploaia de cuvinte (între 50 şi 150 în fiecare episod) turnate în felurite forme şi cizelate de palma oricărui zidar dornic să mă preschimbe într-un corn al abundenţei întâmplărilor stranii, într-o poveste fără sfârşit, ramificată la nesfârşit. Adăugaţi-mi aşadar fără remuşcări crenguţe noi, nu lăsaţi să se lungească niciun interval în care stau stană aşteptând să mai facă încă un blogger dovada că-i plac poveştile, că-i place joaca, că mintea sa nu ştie ce-i aia bătrâneţe, că „vinovat de prea multă imaginaţie” e un verdict pe care îl acceptă cu încântare.

ramificatii

ramurile lui Calmy azi (20.09.2016) – clic pe poză ca să puteţi apoi accesa linkurile din dreptunghiuri

Încurcatele căi ale Domnului



Sunt o şerpoaică băgăcioasă, de aceea m-am gândit să mă încurc şi eu printre firele plasei lui Calmy, şerpuind cum mă duce capul, şi să-ncurc prin plasă şi cuvinele din duzină. 😛

Şi am trecut de la gând la faptă: am ales primul fir epic şi am continuat ce-a scris Matilda. Rezultatul se poate citi mai jos.

— Dragul meu, rânji Carmina, apăsând pe cuvinte aşa cum împlântă un războinic înfuriat o sabie, căile Domnului sunt încurcate, pline de pietriş colţuros şi de glod, ca-n epoca medievală, nimeni n-are destule abilităţi ca să le străbată în etape dinainte planificate, ajungând mereu la destinaţie, exact în celula dorită a spaţio-timpului, pricepi? Nu ţi-o pot demonstra cu argumente logice după standardele omeneşti, dar intuieşti, sper, că am dreptate, aşa cum intuieşti probabil şi că nu e uşor să câştigi dragostea frumoasei brunete din poza de pe noptiera ta…

— „Căile Domnului”, repetă Calmy, cu jale în glas. Vorbeşti ca tata…

— Ca tata popa, se miorlăi Gustav, frecându-se de piciorul lui Calmy.

Tânărul tresări violent şi se îndepărtă de motanul negru.

— Ptiu, drace, ăsta chiar vorbeşte! Din ce felie de iad sau de coşmar aţi venit amândoi? Cine sunteţi de fapt şi ce aveţi cu mine? De ce tocmai cu mine?

Oricine doreşte poate continua povestea, de oriunde doreşte (aşa cum scrie aici.)


Povestea are o continuare: „convergenţă în rugăciune„.

Oraşul în care timpul s-a oprit



Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.

Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.

Când?

Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.

Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.

Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.

N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.

Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.

Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?


Domnu’ notar, fă bine şi consemnează că astăzi, 18 ianuarie 2017, îi dedic acest articol lui Cudi, de ziua ei, fiindcă preferă teoriile care te scot în afara turmei.

După aproape patru ani…



După aproape patru ani, am terminat anacondeierea despre care v-am vorbit în articolul precedent. Iată cum sună:

În larma putreziciunii oraşului, limanuri obosite cheamă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Le sparg cu vuiet şi cu ropot. Şi mi se face dor de tropot. De copite fără potcoave. De licurici purtând lumina-n roiuri prin nopţi limpezi şi reci. De dansul ierbii sub ploaia umbrelor. De femei cu parfum de livadă.

Sunt în zbor latent. M-am rătăcit în lumi unde dincolo pare aici. Şi unde cioburile devin oglindă, unindu-se unul cu altul într-un puzzle infinit. Fiindcă descoperim cu toţii, mereu, câte o piesă ciobită în plus şi ne trudim să-i facem loc.

Am ascuns în culcuşul meu lacustru ultima lacrimă vărsată de zei înainte de a-şi întoarce faţa de la noi, muritorii. E licoarea cu care-am cucerit o sirenă rătăcită. Dar nu, ea nu miroase a livadă, doar a zâmbet languros, de nuferi. Şi a  linişte

Duzină dubioasă cu el – cu „L”, adică



Am găsit aici o ciornă veche. Aşa se chema: „ciornă”. Ciornă pentru „duzina de cuvinte” din 25 august 2012.

Am citit-o şi m-am întrebat ce e cu textul:

  • îmi aparţine? (Nu, stilul nu pare să fie al meu.)
  • e al altcuiva şi-l copiasem ca să-l anacondeiez? (Poate, fiindcă al doilea paragraf e, cu siguranţă, anacondeierea primului. Şi pentru ceea ce urmează mi-a fost pesemne lene să continui cu anacondeiatul – sau mi-a pierit cheful/inspiraţia.)

Pornind de la dată, m-am dus pe blogul lui Scorpio şi am avut noroc: am găsit acolo linkuri către articolele tuturor (sper) celorlalţi participanţi la joaca de atunci:

psicarmen pricopalmanahedordefemeiedictaturajustitiei, DragosVeroanacondelejoravirusverbalistibialtcersenin.

Le-am recitit – în mare grabă, recunosc. Şi nu pot decât să presupun că textul a fost luat de pe blogul „dor de femeie” (la linkul de acum patru ani n-am mai găsit nimic).

Of! De ce vă ştergeţi blogurile, fraţilor? :mrgreen: Da, sigur, sunt ale voastre şi puteţi face cu ele ce vreţi, dar uneori e păcat să se piardă…

Redau oricum totul mai jos, ca să existe totuşi undeva – dar, dacă asta deranjează, am să şterg, fireşte.

Departe de larma orașului putred, valuri neobosite își caută limanuri. Și le mângâie lacom cu degete răsfirate, agățate în nisipuri fierbinți. Mi-e dor. De copite de cai tremurând. Și de licurici răsucindu-și lumina în nopți limpezi și reci. De sunetul ierbii, de cântecul ploii, de umbre, de nori. De livada cu parfum de femeie.

În larma putreziciunii citadine, limanuri obosite aşteaptă valuri. Le sparg lacom cu degete ascuţite, arse de nisipuri fierbinți. Mi-e dor. Nu de copite de cai morţi. De licurici lepădând lumini limpezi în nopţi reci. De iarba cântecului ploii, de norii umbrelor. De femeia cu parfum de livadă.

Mi se face dor de zborul latent. Cu pasul ușor către lumi care cer ca aici să pară dincolo. Și cu oglinzi ce devin cioburi, ca un puzzle veșnic neterminat din care va lipsi mereu o piesă. O căutăm aiurea când de fapt ea e adânc scrijelită în fiecare din noi.

Mi-am ascuns lacrima într-o floare de colț, să o am ca licoare pentru sufletu-mi adormit atunci când zeii își vor fi întors din nou fața de la noi, muritorii. Și, ascunsă-n culcușul lacustru, pândesc undele zâmbind languros vreunei sirene rătăcite, îmbrăcate în frunze de nuferi.

Da…e atât de liniște…

COMPLETARE:

Misterul a fost rezolvat cu ajutorul lui Drugwash. (MULŢUMESC!) Textul pe care nu l-am terminat de anacondeiat e luat de aici.