Carne de tun, sau cam aşa ceva…

# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #

„Voi, prostimea, ăştia dotaţi cu o inteligenţă prea discretă ca să se manifeste într-un fel şi epilaţi până şi de orice surogat de logică şi raţiune, aţi ajuns să credeţi şi să trâmbiţaţi făţiş că ne ducem traiul sub oblăduirea unui dragon care deţine un benefic control deplin asupra sufletelor noastre şi se ocupă din umbră nu doar cu împământenirea noilor deprinderi sociale, ci şi cu administrarea continentului… şi purtaţi în voi dorinţa mocnită de a vă jertfi, carne de tun în lupta contra celuilalt dragon, de dincolo de ocean, pentru că, ce să vezi?, lumea dragonului nostru e perfectă şi a celuilalt nu…”, ne tot spune întruna mama, e discursul ei de rutină, dar ne e mintea destul de deschisă ca să nu ne uităm în gura ei de babă nostalgică după vremurile din tinereţe, când nu aveam în frunte un conducător elevat şi democrat, supranumit dragon datorită înţelepciunii sale matusalemice, de o anvergură similară cu a aripilor acestei creaturi legendare.

Risipitorii, sau cam aşa ceva…

# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #

Un lacustru paradis,
Mărginaş sălaş din vis,
E balsamic, te alină,
Ca o doină de lumină,
Ca un vânt din cireşar
Pui de saltimbanc coţcar…

E-un cătun eterogen
Unde-oricare indigen
Risipeşte, c-o mişcare
Lină, ca de făinare
Cu al păpădiei puf,
Peste apă, sub zăduf,
Mici seminţe de zefir
Din care răsare-un fir
Bun să teşi iconostas,
Cu urzeală de răgaz,
Într-un templu-al implorării
Zeului Neîntinării,
Ce trimite-n zori răvaş
Printr-un fluture poştaş.

Ţinta

# joc de doisprezece [cuvinte impuse] #

Apeşi grăbit butonul,
Să vină servitoarea,
Micuţă şi nurlie,
Cu şorţ scobit, de-olandă,
Alb ca o suspiciune
Ce încă e-adormită
Sub scoarţa unui gând.
Vine în văgăuna
Chemărilor carnale,
Intră ca-ntr-o cetate
Din forul superior,
Dar intuiţia-i spune
Că n-are nicio dare
De achitat acuma,
Nefiind ea decât ţinta
Dorinţelor oloage
De ghiuj prea râvnitor.

Criza de timp nu mi-a lăsat vreme pentru rime. Azi doar atât s-a putut. 🙃

Versuri de duzină cu duzină

(cu duzina de cuvinte alese de Eddie)

Compun cu respect şi consideraţie
– Mai greu e s-adaug claritate şi graţie.

Sunt totuşi un scrib cu resurse variate
Şi râd sănătos când am soare în toate.
Am şi colegi invidioşi, dar nu-mi pasă,
Pentru că port o armură… vânjoasă,
Iar vorbele-mi zboară ca din ţeavă de tun.
Mă-njuri? Te înjur mai spumos, sunt mai bun!

Pe scurt, funcţionarea mi-e mulţumitoare.
Nu-i fac nicidecum vreo modificare!

Poveste fără sfârşit

---

---

Mă numesc Calmy. Am o rădăcină din care-au început să crească ramuri, ramuri, ramuri ce sorb ploaia de cuvinte (între 50 şi 150 în fiecare episod) turnate în felurite forme şi cizelate de palma oricărui zidar dornic să mă preschimbe într-un corn al abundenţei întâmplărilor stranii, într-o poveste fără sfârşit, ramificată la nesfârşit. Adăugaţi-mi aşadar fără remuşcări crenguţe noi, nu lăsaţi să se lungească niciun interval în care stau stană aşteptând să mai facă încă un blogger dovada că-i plac poveştile, că-i place joaca, că mintea sa nu ştie ce-i aia bătrâneţe, că „vinovat de prea multă imaginaţie” e un verdict pe care îl acceptă cu încântare.

ramurile lui Calmy azi (20.09.2016) – clic pe poză ca să puteţi apoi accesa linkurile din dreptunghiuri

Risipire

---

---

Te risipeşti mereu prin mine,
Te ştiu acolo, dar te pierd,
Deşi-mi ţii gândurile pline,
N-am vorbe ca să te dezmierd…

Da, ştiu, ce-am spus nu sună logic.
Şi mintea mea e risipită!
Însă, de-a dreptul patologic,
Rimele sunt o grea ispită.

Oraşul în care timpul s-a oprit

---

---

Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.

Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.

Când?

Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.

Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.

Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.

N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.

Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.

Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?

---

Domnu’ notar, fă bine şi consemnează că astăzi, 18 ianuarie 2017, îi dedic acest articol lui Cudi, de ziua ei, fiindcă preferă teoriile care te scot în afara turmei.