(cu duzina de cuvinte alese de Eddie)
Compun cu respect şi consideraţie
– Mai greu e s-adaug claritate şi graţie.
Sunt totuşi un scrib cu resurse variate
Şi râd sănătos când am soare în toate.
Am şi colegi invidioşi, dar nu-mi pasă,
Pentru că port o armură… vânjoasă,
Iar vorbele-mi zboară ca din ţeavă de tun.
Mă-njuri? Te înjur mai spumos, sunt mai bun!
Pe scurt, funcţionarea mi-e mulţumitoare.
Nu-i fac nicidecum vreo modificare!
Mă numesc Calmy. Am o rădăcină din care-au început să crească ramuri, ramuri, ramuri ce sorb ploaia de cuvinte (între 50 şi 150 în fiecare episod) turnate în felurite forme şi cizelate de palma oricărui zidar dornic să mă preschimbe într-un corn al abundenţei întâmplărilor stranii, într-o poveste fără sfârşit, ramificată la nesfârşit. Adăugaţi-mi aşadar fără remuşcări crenguţe noi, nu lăsaţi să se lungească niciun interval în care stau stană aşteptând să mai facă încă un blogger dovada că-i plac poveştile, că-i place joaca, că mintea sa nu ştie ce-i aia bătrâneţe, că „vinovat de prea multă imaginaţie” e un verdict pe care îl acceptă cu încântare.
ramurile lui Calmy azi (20.09.2016) – clic pe poză ca să puteţi apoi accesa linkurile din dreptunghiuri
Te risipeşti mereu prin mine,
Te ştiu acolo, dar te pierd,
Deşi-mi ţii gândurile pline,
N-am vorbe ca să te dezmierd…
Da, ştiu, ce-am spus nu sună logic.
Şi mintea mea e risipită!
Însă, de-a dreptul patologic,
Rimele sunt o grea ispită.
Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.
Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.
Când?
Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.
Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.
Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.
N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.
Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.
Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?
Domnu’ notar, fă bine şi consemnează că astăzi, 18 ianuarie 2017, îi dedic acest articol lui Cudi, de ziua ei, fiindcă preferă teoriile care te scot în afara turmei.
Cioburi de chihlimbar 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.