Oraşul în care timpul s-a oprit

---

---

Se caută pisici negre cu ochi galbeni. Ar trebui să am şi eu o fotografie. Fotografia mea.

Am fost o pisică neagră cu ochi galbeni.

Când?

Nu ştiu când. Cândva, în viitor. Într-una din vieţile mele anterioare.

Da, domnu’ notar, aşa am zis: viaţă anterioară & viitor. Poţi să consemnezi în act. Nu ştiu în ce act. Într-unul d-ăla meseriaş, gen maculatură ştampilată. Deşi mă tem că va avea şi semnătura şi parafa medicului, identice cu alea de pe o reţetă de jeturi de apă rece, scuipate din furtun peste cămaşa mea de forţă.

Pentru că, deşi în eter s-a lansat de ani buni adevărul, voi nu l-aţi priceput.

N-aţi priceput că linearitatea timpului e o iluzie de care nu te scapă decât moartea. E balast, ca şi carnea în care stai o viaţă. Iar moartea e un spaţiu (da, domnu’ notar, aşa am zis), e un spaţiu fără niciun perete despărţitor. Sau, altfel spus, este oraşul în care timpul s-a oprit. Acolo timpul stă pe loc şi tu călătoreşti prin el, fără paşaport, în toate sensurile. Şi de-aia poţi să te întorci în iluzoria lume a vieţii, pentru un nou popas, într-un moment din trecutul popasului tău trecut.

Da, aşa am zis, domnule notar, domnule reprezentat al nepătrunderii. Al nepătrunderii tainelor lumii. Ia-ţi ochelarii de cal de pe nas şi pune-i în etui.

Şi pe urmă poate-o să pricepi că, într-o viaţă anterioară de-a mea, una din viitorul cărnurilor noastre muritoare, am fost pisică cu ochi galbeni. Şi era cel mai frumos galben din paleta universului, să ştii. Ar trebui să am o fotografie de atunci, dar n-am. Nu există încărcător de fotografii. De fapt, nu există niciun fel de încărcător. Pentru că n-ai în ce să-ncarci. Către oraşul în care timpul s-a oprit pleci fără bagaje. Pleci gol. Eşti suflet gol şi laşi urmă un trup golit. Ai priceput?

---

Domnu’ notar, fă bine şi consemnează că astăzi, 18 ianuarie 2017, îi dedic acest articol lui Cudi, de ziua ei, fiindcă preferă teoriile care te scot în afara turmei.