Duzina de cuvinte: Anunţ

.

Nu umblu cu tertipuri, aşa că vă ofer (cu prevedere) o informaţie – în codul ce se cheamă alfabet. Scriu literele pe pânza albă şi lucitoare a ecranului, mare, ca pentru miopi – şi-aşa cum mă pricep (n-am bani să-mi iau profesor).

Sper că această creaţie a mea (anunţul de mai sus) nu e hidoasă în alţi ochi, că o să-i acordaţi măcar acea privire îngăduitoare, amuzată, în care-nvăluiţi prima statuie de plastilină modelată de un copil, sau friptura puţintel cam arsă, pusă însă cu drag în farfurie de-o bunică puţintel cam ramolită… 🙂

Şi cu acesta vă invit la psi, să o citiţi, să-i colindaţi tabelul, şi rogu-vă să mă iertaţi dacă eu n-o să-l colind.

Vă ofer în schimb poezia în cerc, semnată de psi şi plagiată de mine, cu onorabila intenţie de a o adapta la duzina de azi:

Lumea mea e o statuie:
nu vede,
nu trece
pragurile pe care le tot desenez
cu amuzată uitare.
Lumea mea este o pânză goală
literele-şi pierd în ea codul,
niciun profesor nu-l mai ştie,
ferestrele rimelate ale ochilor miopi
nu mai dau nicio informaţie despre mine.
Vântul îmi aduce uneori
rămăşiţe lucitoare din cioburi pierdute
înecate în fumul orb,
semnul copilului
ce nu se mai întoarce.
Vântul, acest sol al inutilului
pe care mă silesc să-l alung
cu fluturări sălbatice
ale mâinii,
mă pândeşte la fiecare amurg
cu gheara-i hidoasă
înfiptă în carnea-mi,
dorindu-şi-o friptură.
Lumea mea e un cerc –
cu prevedere închis –
al tăcerii.
Am să mă întorc cândva,
fără tertipuri,
doar cu semnul de cruce
pe tâmplă.

La bună revedere, dragii mei!